Porniri luminoase - partea II

Este o frumoasa zi de primavara, inundata de soare si miros de pomi infloriti.
Am revenit in Cracovia fara elanul de dinainte de Paste. Drumul a fost mai lung si gandurile... mai trecatoare! Imi adun amintirile pentru a le imparti cu cine o avea timp sa citeasca. Sunt incantat ca pot sa scriu dar disperat cand trebuie sa o fac!

Pornirile luminoase au disparut intre timp. Imi amintesc cu placere nebunia ce ne’a cuprins pe platoul Sniezkai, prin nametii de 72 de cm si firele imprastiate de jneapan. Vantul a spulberat linistea, a ingramadit norii printre razele solare si ne’a impins spre cer. E imposibil sa ratacesti pe acel platou! Urcusul pe Sniezka a fost partea tumultoasa a aventurii. Mai mult impins de la spate, am urcat calcand apasat pe cararea pietruita cu granit, marginita de stalpi metalici cu lanturi si cabluri otelite. Ulterior am aflat ca vanturile domina mai mult de jumatate de an aceste locuri. Si ce a fost mai trist e ca desi nu sunt inaltimi impresionante, traseele sunt bine amenajate si intretinute, aici s’a produs unul dintre cele mai grave accidente, datorita unei avalanse, ce a ucis nu mai putin de 50 de persoane. Asta m’a dus cu gandul la Bucegi, bulevardul Carpatilor, care isi cere in fiecare an jertfa meritata!
Surpriza a fost cand m’am trezit cu un picior in Polonia si unul in Cehia. E o senzatie faina sa fii pe linia de granita intre doua state.

Platoul Sniezka (sus, partea polona; jos, partea ceha)

Cand am ajuns in varf nu se mai zarea nimic in jurul nostru. In cateva secunde am fost invaluiti de nori grosi, zburdalnici! Ceaiul fierbinte si ciorba varului au intretinut momentele de relaxare, in interiorul restaurantului. Foarte multi germani si noi, romanasii! Am savurat atmosfera cu ochii pe geam, cu gandul trist al reintoarcerii! Coborarea s’a incarcat de tot ce ramanea in urma, nostalgica, zguduita de acelasi vant taios, recalcitrant! Vremea se mohorase! Opririle au fost mai dese; dorinta de a surprinde aspecte nesesizate la urcus ne’a animat pana la iesirea din parc, in dreptul bisericii Wang. In autocar am avut placerea sa stam la etaj pe locurile cu maxima vizibilitate. Lumea incepea inaintea noastra si sfarsea putin mai incolo de scaunele noastre, inapoi. Am vorbit zgomotos, romaneste si ne’am lasat purtati prin satucuri amortite, cu case mari, nemtesti, acoperite de zeci si sute de ani, paduri de mesteceni, cu sufletul mangaiat de apusul din lumi vestice. Ne’am apropiat, rememorand momente ale zilei si descifrand amintiri din trecutul nostru, de sfarsitul calatoriei. Legnica ne astepta la fel de unsuroasa si parfumata cu carbune ars. Am vizitat’o in a doua zi de Paste, sotia varului fiind un desavarsit ghid istoric si cultural!